ABORDARI FILOSOFICE despre dualismul corp-minte

Încă din antichitate, plecând de la această idee, filozofi de renume s-au aplecat analizând cele două elemente, încercând să lase posterității argumente pertinente.

Conform teologiei, dualismul este în contrast cu monismul — avem de-a face cu două forțe opuse și mai mult sau mai puțin egale. Filosofia minții ne duce cu gândul la o ipoteză bazată pe mental și fizic: minte și corp sau minte și creier.

În metafizică, dualismul se referă la existența a două realități: una materială (fizică) și alta imaterială (spirituală).

Pornind de la accepțiunea ontologiei ca ramură a filosofiei, conceptul de dualism ajută la explicarea unei părți din complexitatea existenței omului. Filozofii au recurs la această soluție ontologică încă din antichitate.

Putem remarca în prezent diferite studii sau filozofi care de-a lungul istoriei au tratat tema și au încercat să dea noi înțelesuri sau explicații.

Din perspectiva relației minte-corp, se disting trei tipuri principale: dualismul substanțial (mintea și corpul ca două substanțe distincte), dualismul de proprietate (distincția plecând de la proprietățile substanțelor), și dualismul de predicat (ireductibilitatea predicatelor mentale față de cele fizice).

O altă clasificare urmărește abordarea dualistă a cauzalității mentale: interacționalismul, epifenomenalismul, paralelismul, ocazionismul și fizicalismul non-reductiv.

Sextus Empiricus îl identifică pe Anaxagoras cu cel mai mare filosof al naturii. A fost autorul unei singure cărți, scrisă în proză, din care ni s-au păstrat 22 de fragmente.

Spre deosebire de Anaximandru (nelimitat/limitat) și Empedocle (dragoste/ură), Anaxagoras pune în contrast sufletul cu materia. La el se poate surprinde accentuarea acelor componente care par a alcătui omul.

Nous-ul apare ca un element distinct de materie: infinit, autonom, pur și neamestecat cu nimic. Nous-ul este cel mai subtil și cel mai pur dintre toate lucrurile și are cunoaștere despre toate.

Platon, prin vocea lui Socrate în lucrarea Phaidon, oferă propria concepție: omul ca un compus din două entități — ‘noi, ca întreg, suntem alcătuiți pe de o parte din trup, pe de alta din suflet’. Trupul are asemănarea cea mai mare cu cele vizibile, iar sufletul cu cele nevăzute.

Platon consideră sufletul nemuritor. Argumentele sale includ: argumentul de opuse (moartea devine viață), argumentul din amintire (cunoștințe dobândite înainte de naștere) și argumentul afinității (sufletul e simplu, indivizibil, deci nu se poate descompune).

Platon clasifică sufletele în nouă tipuri, de la iubitorul de înțelepciune până la tiran, fiecare alegând un trup corespunzător.

El se diferențiază de Platon întrebându-se dacă sufletul aparține doar omului sau și altor ființe. Aristotel vede sufletul ca ‘forma’ corpului — nu poate exista separat de el.

Sufletul are mai multe funcții: nutritivă (comună tuturor viețuitoarelor), senzitivă (comună animalelor) și rațională (specifică omului). Intelectul activ este singura parte care poate exista separat.

Deși Aristotel critică unele idei ale lui Platon, el păstrează ideea fundamentală a dualității, dar o reformulează: sufletul și corpul formează o unitate inseparabilă, asemenea formei și materiei.

Eu sunt, eu exist — Cogito, ergo sum. Filosoful francez considera ca gandirea este esentiala pentru minte si nu poate exista fara ea. Corpul este vazut ca o masinarie compusa din oase si carne.

Punctul de interacțiune dintre suflet și corp este localizat într-o glandă foarte mică din mijlocul creierului (glanda pineală). Deși sufletul este legat de tot corpul, în această parte își exercită funcțiile într-un mod mai deosebit.

Spre deosebire de filozofii antici, Descartes nu mai vede sufletul ca nemuritor în mod absolut. Gândirea apare odată cu omul și dacă încetează, esența sufletului încetează. Moartea nu survine din lipsa sufletului, ci din alterarea unei părți importante a corpului.

Cu Descartes apare relația de cauzalitate între corp și minte: corpul acționează asupra sufletului, iar ceea ce la nivel sufletesc este pasiune, pentru corp este acțiune.

Monadele sunt atomii naturii, elementele fundamentale ale lucrurilor.

Conform armoniei prestabilite, Dumnezeu a creat monadele astfel încât să funcționeze în armonie perfectă, fără a interacționa direct. Corpul și sufletul funcționează ca două ceasuri perfecte sincronizate.

Spre deosebire de Descartes, Leibniz nu acceptă interacțiunea directă dintre minte și corp. Fiecare monadă își urmează propriul program intern, stabilit dinainte de Dumnezeu.

Leibniz critică dualismul cartezian și propune o viziune în care totul este compus din monade cu grade diferite de percepție — de la materia brută la sufletul rațional.

Mintea și materia sunt ambele fundamentale dar complet diferite — la oameni sunt asociate prin intermediul creierului.

Filosofii contemporani sunt mai concentrați pe interacțiunea dintre minte și corp, decât pe simplul fapt dacă există o distincție. Noul interes trebuie să răspundă: cum se întâmplă această interacțiune?

Medicina modernă confirmă relația: stări fizice precum somnul, foamea sau durerea afectează gândirea, iar mintea pozitivă poate influența vindecarea corpului. Dr. Lissa Rankin arată cum prin puterea minții se poate vindeca corpul.

Mircea Florian scria: Dualismul, oricat de paradoxal pare, e si conditia sfortarii progresive. Omul e sortit sa desfasoare un efort necontenit, sa creeze o realitate mai prielnica — cultura umana.